Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


25 aprilie 2017

Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor* 

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Rusia țaristă se prezenta, la începutul secolului al XX-lea, ca o ţară a contrastelor: 80% din populaţie era formată din ţărani, care duceau o viaţă ca în Evul Mediu, iar la extrema cealaltă se aflau artiştii, scriitorii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. Pe lângă economia capitalistă, reprezentată de faptul că Rusia era cel mai mare producător de ţiţei şi principalul exportator de grâne, coexista un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc, neavând nici Constituţie, nici Parlament. Păturile educate sperau, în perspectiva secolului al XX-lea, ca Rusia să facă saltul în modernitate şi să ajungă din urmă Europa Occidentală sau, poate, chiar să o depăşească.

 Convingeri imposibil de clintit

Oamenii de stat ruşi au realizat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu-şi crea o industrie proprie şi o bază economică în stare să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Rusia a adoptat, în 1897, standardul aur ceea ce a făcut din rublă una dintre cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914, străinii au investit în întreprinderile ruseşti peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995), astfel încât Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi cu resursele ei miniere, locul al cincilea printre economiile lumii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi erau încă interzise prin lege, partidele politice au început să capete formă. Partidul Socialist Revoluţionar a fost creat în mod oficial în 1902, iar în 1905 se va constitui Partidul Constituţional-Democrat, principala grupare liberală rusă, care avea să se deosebească de organizaţiile radicale prin componenţă şi program, în condiţiile în care la începutul secolului al XX-lea, mulţi dintre locuitorii Rusiei erau „devotaţi ideii unei schimbări fundamentale”. Cele petrecute în „Duminica însângerată” (9 ianuarie 1905), căderea Port Arthur-ului, în 1905, bătălia din Strâmtoarea Tsushima şi scufundarea flotei ruse (mai 1905) au amplificat criza regimului ţarist care fusese zguduit, în februarie 1899, de revolta studenţilor din universităţi, urmată de noi tulburări în iulie 1899 şi decembrie 1900. „Manifestul din octombrie” (17 octombrie 1905) avea să reprezinte începutul sfârşitului pentru autocraţia rusă.

În pofida unor realități evidente în viața politică și economică a Rusie țariste, precum și a bătrânei Europe, țarul Nicolae al II-lea și întreaga familie a Romanovilor „se refugiau în trecut - concluziona istoricul Orlando Figes -, cu speranța că acest lucru îi va salva de viitor”. Nicolae al II-lea adoptase un model autocratic moscovit și încerca, adeseori, să-și justifice politicile afirmând că ideea „pogorâse asupra lui” trimisă de Dumnezeu. Țarul era convins de faptul că „oamenii nu influențează evenimentele, că Dumnezeu este cel care conduce totul, iar țarul, ca uns al lui Dumnezeu, nu ar trebui să urmeze sfaturile nimănui, ci să se ghideze doar după inspirația sa divină”. Dintr-o astfel de gândire, dublată, totodată, de o pasiune și admirație față de tradițiile asiatice ale Evului Mediu rusesc, s-au născut deciziile referitoare la menținerea vechilor forme de grafie slavonă în documentele și publicațiile oficiale ale epocii ultimului Romanov. Vorbea despre „Rus”, vechiul cuvânt moscovit folosit pentru teritoriile din inima Rusiei, și nu despre „Rossiia”, adoptat în timpul lui Petru cel Mare și care se referea la Imperiu. Nicolae al II-lea nu agreea titlul de gosudar imperator (împărat suveran), deoarece implica faptul că împăratul era întâiul slujbaș al statului abstract (gosudarstvo), însă adora titlul de țar (derivat din cuvântul greces kaisar) care venea din epoca bizantină și avea conotașiile religioase ale conducerii de tip paternalist. „După 1906, când la Sankt-Petersburg s-a stabilit sediul Dumei, Nicolae și-a îndreptat tot mai mult privirea spre Moscova și spre provincii ca bază pe care să-și clădească «autocrația populară» care să rivalizeze cu parlamentul. Cu sprijinul rușilor simpli, din popor – reprezentați din ce în ce mai mult de Grigori Rasputin -, el va reafirma puterea coroanei, pentru prea mult timp silită să bată în retragere în fața birocrației și a societății”, consemna istoricul Orlando Figes. Totodată, membrii Dumei de Stat erau convinși de faptul că „suveranul ar trebui să admită că nu mai sunt aceleași condiții ca pe timpul când Romanovii au devenit țarii Moscovei și stăpânii pământului Rusiei”.

În ciuda semnăturii pe care o acordase, ţarul Nicolae al II–lea nu s-a simţit obligat moral nici un moment să respecte „Manifestul”, păstrându-şi convingerea, iluzorie de altfel, că va rămâne un autocrat chiar şi după crearea unui organism cu putere legislativă. În aprilie 1906, autorităţile au făcut public textul primei Constituţii, cunoscut sub numele de Legile Fundamentale. Raportată la tradiţiile Rusiei, Constituţia din 1906 reprezenta un pas uriaş spre democraţie. Lipsa de voinţă din partea Coroanei şi a Parlamentului pentru respectarea spiritului şi prevederilor Constituţiei avea să se soldeze cu o lipsă de stabilitate în viaţa politică internă rusească. Conflictul dintre ţarul Nicolae al II–lea şi prima Dumă de Stat readucea în memorie exemplul Stărilor Generale din Franţa anului 1789. „Totuşi, în această perioadă benefică dintre 1906 şi 1913 - scria A. Soljeniţîn - s-au găsit oameni lucizi care şi-au dat seama că bolile care subminau statul sunt ignorate, că există o periculoasă prăpastie între societate şi putere şi o decădere a conştiinţei naţionale ruseşti”.

Asasinarea prim-ministrului Piotr A. Stolîpin avea să pună capăt efortului de construcţie a unei Rusii puternice şi măreţe. Economia rusă era în plin avânt, astfel încât se previziona, în 1912, că Rusia, dacă îşi menţinea ritmul de creştere economică pe care îl cunoştea din 1900, ar fi ajuns să domine Europa din punct de vedere economic, politic şi financiar. Primul Război Mondial avea să scoată din încremenire Imperiul Rus, iar influenţa ideilor bolşevice avea să-l măture de pe scena politică a lumii, înlocuindu-l cu un altul la fel de autocratic, dar mult mai cinic şi mai odios. „Convingerea noastră fermă - scria, în februarie 1914, Piotr N. Durnovo, fost ministru de Interne şi şef al Departamentului Poliţiei - bazată pe o studiere îndelungată şi profundă a tuturor tendinţelor subversive, este că în ţara care va pierde războiul va izbucni inevitabil o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va ieşi învingătoare”.

Amestecul „forţelor misterioase şi iresponsabile”

 Criza care afecta existenţa de zi cu zi a populaţiei şi a armatelor de pe front se făcea simţită şi în viaţa politică. Conflictele dintre Duma de Stat şi ţarul Nicolae al II-lea au continuat pe tot parcursul războiului, prevestind criza care va izbucni în februarie 1917. Slăbiciunile militare ale Rusiei țariste aveau să iasă în evidență, din plin, pe fronturile Primului Război Mondial, cu precădere în „Marea Retragere” din vara anului 1915. „După numai trei luni de război scria generalul Alexei A. Brusilov -, dispăruseră cea mai mare parte a ofițerilor noștri profesioniști și a soldaților instruiți, rămânând doar un minimum de trupe care au trebuit să fie rapid completate cu oameni slab instruiți, trimiși la mine direct din centrele de recrutare...Din acel moment, caracterul profesional al trupelor noastre a dispărut, iar armata a devenit tot mai mult un fel de miliție prost instruită...bărbații trimiși să-i înlocuiască pe cei cazuți nu știau în general decât să mărșăluiască...mulți nu știau nici măcar cum să-și încarce puștile, iar despre felul în care trăgeau, cu cât spunem mai puțin, cu atât mai bine...Astfel de oameni nu pot fi considerați cu niciun chip soldați adevărați”. Trebuie menționat faptul că rețeaua de transport a echipamentelor militare destinate frontului era complet dezorganizată și nu reușea să facă față nevoilor de muniții, alimente, haine și materiale sanitare. Ministerul de Război al Rusiei estimase că războiul va fi de scurtă durată astfel încât stocurile de materiale s-au epuizat după câteva săptămâni de război. „Ce căutăm noi în acest război? Numai prin plutonul meu au trecut deja câteva sute de oameni și cel puțin jumătate dintre ei au căzut pe câmpurile de bătălie, fie uciși, fie răniți. Cu ce se vor fi ales la sfârșitul războiului?...”, scria soldatul rus Oskin în Jurnalul său din aprilie 1915.

Originile germane ale țarinei, precum și ale altor persoane din anturajul imperial, executarea în martie 1915 a colonelului Miasoedov, unul dintre protejații ministrului de război Suhomlinov, pentru spionaj în favoarea Germaniei, au amplificat teoriile conspirației împotriva Rusiei. „Sunt mulți trădători și spioni la nivelul superior de comandă al armatei noastre, precum ministrul de Război Suhomlinov, din vina căruia nu avem noi niciun obuz, și Miasoedov, care a dat fortăreața pe mâna inamicului”, declara un subofițer rus camarazilor săi de pe linia frontului. Un camarad de luptă avea să concluzioneze: „Ce fel de țar e ală care se înconjoară de hoți și șarlatani? E limpede ca lumina zilei că o să pierdem războiul”. În septembrie 1915, trupele ruse de pe linia frontului mai reprezentau doar o treime din cele plecate la luptă în august 1914.

Criza politică din Rusia țaristă a atins apogeul în august 1915, când parlamentarii liberali şi conservatori, reprezentând aproape trei sferturi dintr-un corp legiuitor, au făcut front comun cu cei mai înalţi funcţionari numiţi de ţar, pentru a cere o guvernare parlamentară. În faţa acestor presiuni, ţarul Nicolae al II-lea a acceptat să atribuie deputaţilor Dumei de Stat şi membrilor cercurilor de afaceri un rol mai însemnat în mobilizarea frontului intern, ceea ce a favorizat desfăşurarea unei „revoluţii tăcute”, caracterizată prin participarea unor reprezentanţi ai muncitorilor la administrarea industriei şi prezenţa în instituţiile guvernamentale, alături de purtătorii de ranguri, a cetăţenilor de rând. Totodată, pe 22 august 1915, țarul Nicolae al II-lea îl va demite pe Marele Duce Nicolae, șeful Marelui Cartier General al Armatei Ruse (STAVKA), și va prelua personal comanda trupelor de pe front, sprijinit de generalul M. V. Alekseev ca șef de stat-major. STAVKA se va muta la Moghilev, la 320 km spre est, într-un oraș de provincie mizer și mohorât și al cărui nume deriva de la cuvântul mormânt în limba rusă. O sumbră prevestire pentru ceea ce avea să urmeze în destinul ultimului Romanov. Pe 2 septembrie 1915, țarul Nicolae al II-lea a desființat Duma de Stat. „Tu ești Autocratul și ei să nu îndrăznească să uite asta”, îi va declara țarina Alexandra care îl va implora, totodată, să-și pieptene părul cu pieptănul lui Rasputin, înainte de întâlnirea cu miniștrii reformatori de la Moghilev, din 16 septembrie 1915.

În contextul evoluțiilor politico-militare de pe fronturile armatelor ruse din primăvara și vara anului 1916, al nenumăratelor eșecuri ale administrației sprijinite de Romanovi, Duma de Stat se va reuni pe 1 noiembrie 1916. La începutul lui noiembrie 1916, Pavel N. Miliukov, şeful „cadeţilor” (Partidul Constituțional Democratic) şi redactor-şef al ziarului acestora, a acuzat, într-o şedinţă a Dumei de Stat, pe prim-ministrul Stürmer de înaltă trădare, de faptul că ducea o politică germanofilă cu sprijinul împărătesei Alexandra. Acuzaţiile lui erau nefondate, dar pasiunile stârnite de discursul lui au avut un rol hotărâtor în declanşarea revoluţiei din februarie 1917, în care presupusa trădare a Guvernului a constituit, iniţial, principala motivaţie a protestatarilor. După război, aflat în emigraţie, Miliukov a recunoscut că totul era o calomnie şi şi-a justificat acţiunea prin nevoia unor măsuri extreme, care ar fi permis Blocului Progresist să preia conducerea ţării. În condiţiile în care instituţia autorităţii devenise „obiect de amuzament”, Consiliul Imperiului – care juca rolul de Senat – avea să voteze, pe 26 noiembrie 1916, o rezoluţie de condamnare a amestecului „forţelor misterioase şi iresponsabile” în politica ţării. Lucrarea lui S. P. Melgunov, Vers la revolution de palais (Spre revoluţia de palat), publicată la Paris în anul 1939, dezvăluie faptul că un cerc masonic inspira politica „centrului-stânga” din cadrul Dumei imperiale, reprezentat de A. F. Kerenski, Nekrasov şi Kolubiakin, iar atât candidatura lui Tereşcenko, cât şi aceea a cneazului Lvov erau motivate prin apartenenţa ambilor la masonerie. Nina Berberova în volumul de amintiri intitulat Sublinierea îmi aparţine (Editura Univers, Bucureşti, 2000, 463 p.) va evoca nenumăratele discuţii purtate cu A. F. Kerenski, Alexandr Konovalov, Alexandr Hatisov, Nikolai Volski, Vasili Maklakov şi Lidia Dan cu referire la: activitatea Guvernului instaurat în februarie 1917, rolul lojelor francmasonice în evoluţia evenimentelor din Rusia anului 1917, „misterul” care planează asupra deciziei de-a nu încheia o pace separată cu Germania în vara anului 1917, vizita ministrului francez Albert Thomas la Sankt-Petersburg (iulie 1917) etc. Emigranții ruși de după 1917 vor discuta extrem de mult despre faptul că guvernul lui Kerenski fusese paralizat printr-un angajament faţă de Franţa și, totodată, existase o legătură specială şi secretă între zece sau doisprezece membri ai partidului cadeţilor, câţiva socialişti de dreapta şi o mână de generali, dintre cei mai lucizi din înaltul comandament, încă din 1915, precum şi despre un plan politic a cărui existenţă era cunoscută de anumiţi membri englezi şi francezi din lojile prietene. Chestionat de către Nina Berberova, în perioada în care se afla în SUA, asupra rolului jucat de francmasonerie în decizia Guvernului Provizoriu de a nu semna, în vara anului 1917, o pace separată cu Germania, A. F. Kerenski oferea drept răspuns tăcerea şi cânta, mai apoi, marşul din Aida.

Una dintre acele „forţe misterioase” care s-a implicat enorm în dezlănţuirea revoluţiei ruse din 1917 a fost şi Germania kaiserului Wilhelm al II-lea. O circulară din 23 februarie 1915 a Secţiei de Presă a Ministerului Afacerilor Externe de la Berlin către toţi ambasadorii, trimişii şi reprezentanţii consulari din ţările neutre specifica existenţa unor birouri speciale în ţările în care fuseseră acreditaţi, pentru organizarea propagandei, respectiv provocarea de tulburări sociale şi de greve, declanşarea de mişcări revoluţionare, de mişcări separatiste, de război civil etc., în ţările aliate aflate în stare de război cu Germania sau cu coaliţia germană. Referitor la acţiunile acestor birouri de propagandă germane şi a influenţei lor, generalul rus A. I. Denikin consemnează că opera de propagandă germană urmărea „ideea dezmembrării Rusiei, formulată lămurit şi realizată cu un spirit metodic evident de către Guvernul german”. Propaganda de război şi cea de tip bolşevic, introdusă de germani în tranşeele ruseşti, precum şi agitaţia social-democrată au avut efectul scontat asupra Armatei ruse demoralizată de război, astfel încât simptomele dezintegrării Armatei se vor simți încă din cel de-al doilea  an de război.

În drumul spre victorie şi spre dezmembrarea Imperiului Ţarist, Germania lui Wilhelm al II–lea şi-a luat ca aliat aripa bolşevică a Partidului Social-Democrat Rus, condusă de Vladimir Ilici Lenin. Istoricul Dmitri Volkogonov, făcând o apreciere asupra personalității lui V. I. Lenin, considera că acesta era „un internaţionalist şi un cosmopolit pentru care  revoluţia, puterea şi partidul aveau să fie infinit mai preţioase decât Rusia  însăşi”. Cele două facţiuni ale Partidului Social-Democrat Rus, majoritară („bolşevicii”) şi minoritară („menşevicii”), aveau să coexiste oficial până în 1912, deşi ruptura se produsese în anii 1906-1907. Menşevicii rămâneau credincioşi ţelului marxist al răsturnării ordinii sociale, dar se ocupau deocamdată cu instruirea şi organizarea clasei muncitoare. Bolşevicii, adepţi ai teoriilor lui Lenin, pregăteau cadrele pentru revoluţie, pe care o considerau iminentă. La izbucnirea războiului, Lenin a elaborat un manifest în care enunţa sarcinile social-democraţilor revoluţionari în războiul european. În noiembrie 1914, a mers şi mai departe, scriind: „Transformarea actualului război imperialist într-un război civil este singura lozincă valabilă pentru proletari”. Ideea războiului civil avea să devină obsesia şi dorinţa lui Lenin în drumul spre putere iar conaţionalilor săi, din emigraţie, le va declara: „Pe Rusia, domnilor, putem scuipa!”.

Aripa bolşevică a Partidului Social-Democrat Rus avea să se bucure, încă din 1912, de sprijin financiar german. O serie de noi documente aduse în circuitul ştiinţific duc la concluzia că sprijinul financiar german a început abia după 18 februarie 1914, atunci când Ministerul de Finanţe al Reich-ului a cerut deschiderea de filiale bancare germane în Finlanda, Danemarca, Norvegia, Olanda şi SUA. Mari sume de bani au fost vărsate prin banca suedeză Nia de către Sindicatul Industriei Cărbunelui din Renania-Westfalia, cu scopul de a sprijini emigraţia rusă doritoare să facă propagandă revoluţionară în rândul prizonierilor de război ruşi din Germania, precum şi pe front. Au fost implicate în procesul de subvenţionare financiară Deutsche Reichsbank, Deutsche Bank, Diskontogesellschaf şi Deutsche Naphta Industrie, prin filialele lor din Suedia, Norvegia, Elveţia, China şi SUA, apoi banca austriacă Österreichische Creditanstalt, băncile suedeze Schwedische Nia Banken şi Fürstenberg, banca daneză Waldemar Hansen şi chiar Banca Siberiei din Rusia. Unele subvenţii le-au parvenit bolşevicilor din partea Uniunii Sindicatelor Industriale din Renania-Westfalia, fie direct, fie prin intermediari care acţionau în numele acestor sindicate, prin filialele lor din Danemarca. Alexandr Lazarevici Helphand (cunoscut şi sub numele de Parvus), una dintre figurile din umbră care a jucat rolul de pârghie nevăzută în dezlănţuirea revoluţiei ruse şi a loviturii bolşevice, a fost intermediarul prin care, la 29 decembrie 1915, germanii au trimis un milion de ruble pentru susţinerea mişcării revoluţionare din Rusia. Referitor la investigaţiile Guvernului Provizoriu asupra aranjamentelor financiare germano-bolşevice, fostul premier A. F. Kerenski era de părere că întrega istorie a Rusiei ar fi luat un alt curs dacă s-ar fi reuşit să se demonstreze în faţa unui tribunal „crima monstruoasă pe care  nimeni nu voia s-o creadă, tocmai pentru că părea atât de inexplicabilă din punct de vedere psihologic”,a aranjamentelor financiare bolşevico-germane.

 Insignifiantul rus

Evenimentele de la Petrograd aveau să se deruleze, la începutul anului 1917, cu o viteză ameţitoare, generând „o explozie socială a cărei rapiditate şi anvergură nu încetează nici azi să uimească”. Ezitarea ţarului Nicolae al II–lea în a ordona atacul asupra Petrogradului de către trupele aflate sub comanda generalului N. I. Ivanov, presiunile Dumei de Stat, făcute asupra ţarului, pentru abdicare, precum şi sosirea trenului imperial la Pskov, şi nu la Petrograd, la Cartierul General al Frontului de Nord, comandat de generalul N. V. Ruzski, cunoscut pentru vederile sale antimonarhice, au contribuit la deznodământul final. La 28 februarie 1917, s-a format, sub presiunile mulţimii revoluţionare, Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii  în Capitală şi stabilirea de Legături cu Persoane Individuale şi Instituţii. În aceeaşi zi, la iniţiativa menşevicilor, a fost format Sovietul din Petrograd, alcătuit din reprezentanţi ai fabricilor şi unităţilor militare. Din cei 3.000 de deputaţi pe care  îi avea Sovietul, peste 2.000 erau soldaţi, ceea ce confirmă ipoteza că revoluţia din februarie 1917 a fost o „revoltă a soldaţilor”. La 3 martie 1917, ţarul Nicolae al II–lea a abdicat, iar Guvernul Provizoriu, printr-un manifest solemn, a acordat tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de clasă, de confesiune, de naţionalitate, drepturile cetăţeneşti esenţiale regimului democratic, adică libertatea de conştiinţă, libertatea cuvântului, rostit şi scris, libertatea întrunirilor şi a grevelor, suprimarea interdicţiilor naţionale şi confesionale, amnistia imediată pentru delictele politice şi religioase.

Una dintre cele mai proeminente personalităţi ale Guvernului Provizoriu era Aleksandr Feodorovici Kerenski, ministrul de Justiţie. A. F. Kerenski se ghida după modelul Revoluţiei franceze, aflându-se, totodată, undeva între stânga şi dreapta politică, acoperind, prin contactele sale, un larg spectru politic, de la conservatori la liberali şi socialişti. Cu puţin timp  înainte de revoluţia din februarie 1917, a devenit secretar al unei importante loje de francmasoni ruşi, multe dintre alianţele lui politice având la  bază această apartenenţă. A. F. Kerenski a crezut şi şi-a imaginat existenţa unei „a treia căi” în dezvoltarea politică a Rusiei. „Justiţia socială, libertatea şi oamenii – scria Kerenski în toiul războiului civil – pe rând au fost  călcaţi  în picioare de caporalii albi şi roşii. Dar o a treia forţă decisivă le va învinge pe amândouă”. A. F. Kerenski a murit în 1970, la New York, în vârstă de 89 de ani. După cele opt luni de guvernare, s-a simţit marginalizat. Numele  conspirativ pe care i l-a dat NKVD a fost „Clovnul”. În viziunea lui Kerenski, bolşevismul era „socialismul sărăciei şi al foamei”, iar socialismul nu putea fi conceput fără componenta democratică. Într-un stat care nu respectă personalitatea omului şi drepturile lui, nu se poate vorbi de eliberare socială, care rămâne astfel un simplu deziderat. În interviul acordat, în anii 1966 şi 1967, corespondentului Agenţiei „Novosti” la New York, Ghenrih Borovik, fostul premier rus, A. F. Kerenski, afirma că nici nu există Revoluţia din Februarie 1917, ci numai Revoluţia din Octombrie 1917 şi parafrazând o carte a lui Winston S. Churchill ar putea denumi Revoluţia din Februarie 1917 ca fiind „Revoluţia necunoscută”. „De câte ori se vorbeşte despre trecut - mărturisea A. F. Kerenski -, în Rusia se spune înainte de revoluţie sau după revoluţie şi întotdeauna se are în vedere octombrie, nu februarie. Ruşilor le-a fost curăţată memoria”.

În evoluţia tumultoasă a evenimentelor din vechiul Imperiu al Romanovilor, în vara anului 1917, câteva fapte aveau să împingă lucrurile spre deznodământul din acel „Octombrie Roşu” şi mai apoi spre dezagregarea Rusiei imperiale, Războiul Civil şi naşterea URSS. Faimosul „Prikaz nr. 1” din 1 martie 1917, sosirea lui V. I. Lenin la Petrograd, la 3 aprilie 1917, încercarea de lovitură a bolşevicilor din iulie 1917, precum şi „revolta generalilor” (august 1917) reprezintă câteva repere esenţiale în drumul spre lovitura din octombrie. Aplicarea arbitrară şi subiectivă a prevederilor din „Prikaz” a dus, foarte curând, la scene de gravă insubordonare, de agresare a ofiţerilor, la desfiinţarea galoanelor şi la excluderea multor cadre militare din Armată.

Sosirea lui Vladimir I. Lenin pe peronul gării din Petrograd, în seara zilei de 3 aprilie 1917, este rezultatul amestecului acelor „forţe misterioase şi iresponsabile”, cum definea cabinetul lui Nicolae al II–lea, acea misterioasă „forţă din spatele tronului”. Înainte de plecarea din Elveţia, Vladimir Ilici Lenin l-a căutat pe Allen Dulles, agent secret al SUA pe teritoriul helvet, pentru a-l informa, foarte probabil, despre sprijinul financiar german şi propunerea de a fi transportat peste linia frontului, în Rusia, pentru a dezlănţui Revoluţia. Allen Dulles nu şi-a făcut timp pentru a se întâlni cu Lenin, care „pe atunci părea să fie un exilat rus insignifiant”. Ministrul de externe al Franţei avea să scrie într-o telegramă adresată lui Kerenski: Din informaţiile serviciilor secrete franceze, Lenin este agent plătit al serviciilor secrete germane”. Doi ofiţeri superiori germani vor însoţi, din ordinul generalului Erich Ludendorff, trenul care va tranzita teritoriul Germaniei. Unul dintre ei era Max Warburg, şeful poliţiei secrete germane, nimeni altul decât fratele lui Paul Warburg, primul preşedinte al Federal Reserve Bank. Discursul pe care Lenin l-a ţinut în seara zilei de 3 aprilie 1917 în vila balerinei Kşesinskaia a bulversat pe cei prezenţi prin faptul că revoluţia socialistă devenise o problemă de săptămâni, nu de ani, în opinia liderului bolşevic. A doua zi după sosire, la 4 aprilie, Lenin îşi va prezenta celebrele „Teze din aprilie”, proclamând cu această ocazie ostilitatea sa necondiţionată faţă de „defetismul revoluţionar”, faţă de Guvernul Provizoriu şi de republica parlamentară.

În pofida evenimentelor revoluţionare, a dezagregării Armatei şi a luptei bolşevicilor pentru acapararea puterii politice şi de stat, Guvernul Provizoriu nu a renunţat la obiectivele de politică externă ale Rusiei ţariste, respectiv câştigarea războiului şi ocuparea Constantinopolului, obiectiv geopolitic şi geostrategic de maximă importanţă. Eşecul ofensivei ruse din iunie 1917 a amplificat nemulţumirile împotriva Guvernului Provizoriu şi a îngăduit bolşevicilor să reia atacul pentru cucerirea puterii. Lenin a făcut mai multe încercări de a prelua puterea, care au culminant cu „zilele lui iulie” (3 şi 4 iulie 1917), când bolşevicii au încercat să transforme uriaşele manifestaţii ale populaţiei şi trupelor revoltate din garnizoana Petrograd într-o insurecţie menită să-i aducă la putere. Ca urmare a înfrângerii în tentativa de lovitură de stat, V. I. Lenin şi grupul de conducători bolşevici vor intra în ilegalitate. Guvernul Provizoriu a emis un ordin de arestare pe numele lui Lenin, iar publicaţiile bolşevice au fost interzise. Manifestanţii pro-Kerenski aveau să poarte, în vara anului 1917, pe străzile din Petrograd, pancarte cu inscripţia: „Să-l dăm înapoi pe Lenin lui Wilhelm!”. Evenimentele din iulie 1917 au constituit repetiţia generală pentru marele spectacol al loviturii de stat care avea să urmeze în octombrie.

În alegerile municipale din luna septembrie 1917, bolşevicii au câştigat,  în Moscova, 49,5% dintre locuri, în vreme ce menşevicii şi socialist-revoluţionarii, care  în iunie deţinuseră împreună 71,1%, coborau la 18,9%. Totodată, din cele 40.000 de arme împărţite muncitorilor cu ocazia „puciului militar”, o bună parte au ajuns în mâinile Gărzilor Roşii. Stabilirea alegerilor parlamentare pentru 12 noiembrie şi convocarea, de către Guvernul Provizoriu, a Adunării Constituante, la 28 noiembrie, a determinat precipitarea evenimentelor de pe scena politică rusească. Leon Troţki, devenit preşedintele Sovietului din Petrograd şi, implicit, al Comitetului Militar Revoluţionar, considera că este nevoie, în asaltul asupra puterii, de o trupă mică, cu sânge rece şi violentă, antrenată pentru tactica insurecţională, şi care să identifice în „organizarea defensivă a aparatului tehnic, birocratic şi militar al statului locurile vulnerabile, părţile  slabe, punctele sensibile”, şi nu masele, cum opina Lenin, care nu pot fi de nici un folos.

În cursul nopţii de 21 spre 22 octombrie 1917, Comitetul Militar Revoluţionar a reuşit să preia controlul asupra garnizoanei militare din Petrograd. În noaptea de 25 spre 26 octombrie 1917, gărzile bolşevice, sprijinite de tunurile din Fortăreaţa Petropavlovsk, precum şi de celebra „salvă” a crucişătorului „Aurora”, au cucerit Palatul de Iarnă şi au arestat pe membrii Guvernului Provizoriu, care se refugiaseră acolo. Congresul al II–lea al Sovietelor s-a deschis, la 26 octombrie, în prezenţa a 650 de delegaţi, printre care 338 de bolşevici şi 98 de socialiştii-revoluţionari de stânga. Socialiştii-revoluţionarii de dreapta şi menşevicii au dat citire unei declaraţii comune, prin care condamnau lovitura de stat bolşevică şi cereau formarea unui guvern democratic. Opoziţioniştii bolşevicilor aveau să părăsescă sala Congresului Sovietelor, abandonând, astfel, lupta politică pentru a se amesteca cu elementele contrarevoluţionare. În felul acesta s-au discreditat definitiv în ochii maselor, iar bolşevicii au avut mână liberă în condiţiile în care populaţia a reacţionat la evenimente cu o indiferenţă absolută deoarece lucrurile nu puteau să evolueze în mai rău decât mergeau deja. Cei rămaşi în sala Congresului, respectiv bolşevicii şi socialiştii-revoluţionarii de stânga, au ratificat lovitura de stat, prin adoptarea unui text redactat de Lenin, prin care toată puterea era atribuită Sovietelor, şi s-a format un nou guvern denumit Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), condus de Lenin. A fost citit Decretul asupra păcii şi pământului. Lupta pentru cucerirea puterii de către bolşevici în Moscova şi în alte zone ale imperiului a îmbrăcat, în perioada următoare, forme diverse, de la alianţe cu socialist-revoluţionarii şi menşevicii, pentru a putea proclama „puterea Sovietelor”, până la  înlăturarea socialiştilor.

Noul guvern a luat, la sfârşitul lui octombrie 1917, un număr de măsuri autoritare: suprimarea ziarelor „burgheze”, suspendarea oricărei publicaţii care „ar semăna tulburări în spirite, publicând ştiri voit eronate”, controlul radioului şi al telegrafiei, arestarea personalităţii partidelor din opoziţie, atât „burgheze”, cât şi socialiste. Adunarea Constituantă (370 de socialişti-revoluţionari, 175 de bolşevici, 80 de „moderaţi de diverse orientări”, 40 de socialişti-revoluţionari de stânga, 17 cadeţi)  care a rezultat în urma alegerilor s-a reunit la 5 ianuarie 1918. Bolşevicii erau pregătiţi pentru lovitura de stat, iar trupele lor barau drumul spre Palatul Taurid. Deputaţii au încercat să continue lucrările Adunării, în ciuda presiunii exercitate de baionetele Armatei Roşii, au  ţinut cuvântări, deşi erau proferate ameninţări la adresa lor, pentru ca mai apoi bolşevicii să propună, la ora cinci după-amiază, ca deputaţii să părăsească sala. Într-o cuvântare de 20 de  minute, ţinută în faţa Comitetului  Executiv pe întreaga Rusie al Sovietelor, în noaptea de 6 ianuarie  1918, Lenin a subliniat, în  aplauzele furtunoase  ale  asistenţei, că  Războiul Civil, pe care îl aşteptau cu toţii, era consecinţa firească a revoluţiei socialiste. La 100 de ani de la evenimentele din acel „octombrie roşu”, numeroşi istorici ruşi continuă să fie convinşi că revoluţia rusă a fost un accident, care a deturnat Rusia de la cursul ei „natural”, de ţară bogată, muncitoare, care putea fi orientată spre democraţie.  „Niciodată - mărturisea A. F. Kerenski în 1966 - Rusia nu va ajunge la tipul de capitalism care funcţionează aici, în America. Speranţele că în Rusia este posibil un capitalism european sau american sunt deşarte. Sunt convins însă că regimul social se va schimba şi Rusia va deveni o ţară democratică. De aceea nu-mi place Brzezinski (viitorul consilier pentru Securitate Naţională al preşedintelui Carter în perioada 1977-1981- n. n.), pentru că el nu crede că în Rusia este posibilă democraţia”.

* Articol apărut în revista HISTORIA, Anul XVII, nr. 182, martie 2017, p. 18 - 25.